Lector.
univ. drd. Regis Roman
Universitatea
de Vest “Vasile Goldiş” Arad
Facultatea
de Ştiinţe Politice
ABSTRACT. If, nowadays, to be means to be related, thus being marked the
civilization interrelations and the cultural interconnections within the
psychosocial plan, to analyze a language means to situate one into an (auto)
referential plan of the language. This is the trajectory of the interpretations
that include both the analytical perspectives over the language, and those that
tackle with the foundations, the validity and the competence of the language as
a logical, grammatical, semantic or pragmatic discourse. The paradigm of
reference and auto reference is characteristic to the contemporary linguistic
analyses because it aims to establish the language as a unit that carries the
meaning, cultural and/or civilization symbols. The post modernity includes it
in an auto referential plan that is still undefined.
Keywords:
language, paradigm of auto reference and reference, discourse
Ce este textul?
Într-o
parafrazare neocarteziană, filosofia contemporană îşi
defineşte omul prin: ”Comunic, deci exist!” ceea ce presupune o
repoziţionare existenţială a universului fiinţei, doar locul „transcendentalului kantian
(condiţiile de posibilitate) este luat de competenţa
comunicativă”. (Pârvu 2000,
pag. 115) Dar, această competenţă comunicativă trebuie
descompusă în competenţe selective ca structuri universale rezistente
la schimbare (Claude Levi-Strauss)
datorită mutitudinii de informaţii descrise ca depăşire a
raţionalismului universal, (Habermas
2000) a marilor naraţiuni ideologice (Lyotard 1989) în competenţe referenţiale
datorită acceptării culturii ca sistem de semnificare (Blaga & Barthes) ca sistem de
alternativ al modernităţii (Călinescu
1995) ca sistem de (re)vrăjire a lumii (Luc Ferry) şi în competenţe autoreferenţiale
datorită căutării însăşi a temeiului acestor
condiţii de posibilitate ca ansamblu de coduri şi limbaje (Eco 1991).
Comunic,
deci exist! îşi are originile în poziţionarea studiilor
semiotice şi semiologice asupra limbajului şi comunicării.
Roland Barthes a arătat în mod explicit faptul că orice studiu asupra
limbajului implică premisa unei (auto)referenţialităţi
textuale, doar, „a vorbi despre limbaj
implică situarea în limbaj”. (1978, pag. 8) În acest sens, primul pas al
întemeierii studiului asupra limbajului trebuie să vizeze
„recunoaşterea situării în limbaj”. (1978, pag. 8). Această
poziţionare explicită este preluată şi de către
Umberto Eco (1991) care remarcă destinul interpretativ al omului prin
paradigma situaţională explicitată în a fi sau a nu fi (text)
ca intensionalitate comunicativă. Dar tocmai această interpretare
şi înţelegere a textului prin text la nivelul metalimbajului, a
metatextului creează o paradigmă de bază a autoreferinţei
limbajului. Putem să întemeiem sistemul limbii prin folosirea
aceloraşi elemente (lingvistice) ale sistemului sau este necesar un alt
sistem de referinţă (extralingvistic)? În primul caz,
autoreferinţa este relativă, în cel de-al doilea caz pare a fi
nulă.
Ce este
textul? Un text este “o totalitate relativ limitată” (Jean Starobinski 1985, pag. 56) în
condiţiile în care textul, înţeles ca unitate de discurs,
semnifică, în acelaşi timp, un “obiect viguros”; referentul care nu
se lasă eludat şi ceva-ul care cere o “permanentă întoarcere”.
(op. cit., pag. 27 şi urm.) Această permanentă întoarcere asupra
textului face trimitere explicită la infinitatea interpretării (Peirce 1990) unui text la nivel
pragmatic şi social.
Umberto Eco
a căutat să găsească o strategie textuală care să
răspundă la întrebarea ce anume „stimulează şi
organizează, în acelaşi timp, libertatea interpretativă?” (1991,
pag. 25) printr-o poziţionare corectă faţă de text, prin
localizarea lectorului „in fabula”= ca „situare în” text. De fapt,
întregul demers al lui Umberto Eco se doreşte a fi o depăşire
fie a scepticismului lui Derrida pentru care textul rămâne întotdeauna
imperceptibil: „Un text nu este un text decât dacă ascunde primei priviri,
primului venit, legea compoziţiei şi regula jocului său.” (1971,
pag. 71), fie a hedonismului estetic a lui Barthes pentru care
interpretarea presupune actele de
cooperare din care se nasc plăcerea sau, rareaori, desfătarea
textuală. Astfel, are importanţă nu sentimentul de plăcere
pe care îl oferă textul ci motivul însuşi pentru care textul poate
oferi plăcere.
Însă, ce înseamnă a nu fi (text)?
Semnifică, la nivel cultural, fie o negare totală a
relaţionării cu umanitatea, fie, la nivel civilizatoric,
existenţa unui text neutru (textul care nu vorbeşte decât autorului
lui şi nimănui altcuiva). A nu fi (text) poate să înseamne
şi existenţa unui grad zero al scriiturii într-o stare perfect
omogenă a societăţii (Barthes
1987), un semem (Eco 1991) care
indică un virtual, un text care nu este încă, dar care poate să
fie.
Rezumând, a
fi (text) marchează o unicitate descriptivă şi
situaţională. Exprimă o unicitate ideea situării în
limbaj pentru a vorbi despre limbaj. Se explicitează astfel
temeiul întemeierii limbajului printr-un meta-limbaj. Dar această
univocitate exploatată până la maxim conduce şi la o întemeiere
situaţională: recunoaşterea situării în limbaj ca
temei unic autoreferenţial, pe de o parte, şi ca temei interpretativ
şi comunicativ, pe de altă parte.
Dar numai în
condiţiile în care un text depăşeşte limita neutralităţii
sale şi devine relaţionat prin interpretare se transformă în
discurs. Astăzi, înţelegerea unui text este de natură
hermeneutică. Presupune procese ale actualizării autorului-cititor.
Interpretarea unui text experimentează un fenomen discursiv-retoric al istoriei
criticului-lector. Discuţiile contemporane asupra textelor supuse
analizelor critice şi interpretative devin discursuri asupra acestor texte
şi nimic mai mult.
Relaţionarea
umanitate-cultură-limbaj şi postmodernitate.
Omul, în
opinia lui Michel Foucault ca şi concept nu este nici universal, nici
nominal, este o invenţie recentă, doar „Înainte de sfârşitul
secolului al XVIII-lea, omul nu exista. Cu atât mai puţin puterea
vieţii, forţa muncii sau greutatea istorică a limbajului. Este o
creatură cu totul recentă…” (1966, pag. 398) Ideea de om, ca
semnificaţie constituită deplin în cultura occidentală apare
numai în momentul în care limbajul clasic se distanţează de discursul
nemijlocit al reprezentării, în care „cuvintele nu erau nimic altceva
decât reprezentarea spaţio-temporală a reprezentărilor
lucrurilor”, modul în care „reprezentarea comunică cu reflexiunea”. (op.
cit., pag.98)
Acest moment
al limbajului clasic, al disputelor raţionaliste sau empiriste au descris,
la nivel procesual, la nivel comunicativ-uman formarea unui integrativ
logocentrism al raţiunii, desăvârşit în modernitate. (Habermas 2000) Este timpul în care se
poate afirma faptul că numai unele lucruri exclusiv raţionale,
inclusiv empirice dacă sunt demonstrate sunt posibile. Ca efect al
perioadei luminilor. Ca rezultat al mecanicii clasice. Ca maturizare a
procesului de construcţie a naţiunilor. Ca simboluri
tradiţional-religioase. Această judecată este
reducţionistă şi limitată. Este privată de doza de
incertitudine şi iraţionalitate pe care umanitatea a căutat-o
constant. Exprimă dezvrăjirea lumii (Weber 1993) prin cele două tipuri de adevăruri care
au temei în modernitate : adevărurile obţinute prin simţuri
şi demonstrate prin experienţă empirică şi
adevărurile obţinute prin raţiune, a priorice ce se află
mai presus de orice îndoială. Dar „Capcana cuvintelor pe care buzele
noastre le rostesc unul după altul constă în aceea că ne
sileşte să ne imaginăm prin opoziţie unitatea şi
simultaneitatea gândirii”. (Francastel
1971, pag.361) Aceste momente au fost depăşite. Odată cu negarea
valorilor clasice acceptate şi considerate a fi universale (estetice,
epistemologice, etice şi religioase). Este un prim nivel de
înţelegere a postmodernităţii, în care omul
fiinţează prin accentuarea homocentrismului şi a
individualismului, a psihologismului. În această etapă putem descrie
trecerea înspre raţionalismul iraţional. Nu mai sunt
căutate numai valorile explicite ale existenţei umane ci mai ales
valorile implicite. Orice lucru inclusiv raţional, dar mai ales
iraţional, este plauzibil dacă este argumentat. Inconştientul
a apărut ca negare parţială a conceptului de
conştiinţă individuală, vrând să descrie esenţa
acesteia. Conştiinţa comună sau socială descrie un fragment
sintetic sau analitic al conştiinţei individuale, căutând
să niveleze substratul ei comun. Conceptul de arhietip s-a dezvoltat
printr-o surprindere a nucleului (prototip, imagine primordială şi
originală) conştiinţei culturale. Prin artă, prin cuvânt
şi prin tehnică societatea „nu aplică un adevăr: ea îl
întemeiază”. (Francastel,
op. cit., pag.15) Dar analiza limbajului postmodern vizează trecerea
dincolo şi de ideea nietzscheeană a lui “Dumnezu a murit”, înspre un
al doilea nivel selective care depăşeşte tocmai această
negativitate. Tot prin negare “prin voci
bine armonizate, noua filosofie proclamă moartea ucigaşului,
lichidarea omului.” (Mikel Dufrenne
1971, pag. 22) Se ajunge astfel la semnalizarea caracterului sacru şi
simbolic al ultimelor (sau primelor) rămăşiţe umane - al
semnelor abordate exclusiv din punctual de vedere al comunicării şi
al limbajului. Astfel, orice lucru devine posibil datorită semnelor,
semnificării şi simbolizării limbajului. Observăm
şi la nivel social, psihologic şi individual reconsiderarea ideii de
conştiinţă de sine care “sfârşeşte prin a devora
“sinele” în întregime.” (Domenach 1987,
pag. 135) pentru a lăsa locul unui altul, unui public-lector, unui cititor
model, unei lumi culturale independente atât faţă de lumea lucrurilor
cât şi faţă de lumea conştiinţei. (Popper 1974).
Aşadar,
limbajul a fost mii de ani „proza lumii”. (Foucault
1966) Ca fundamentare, încă din secolul al XVI-lea se produce o
„mutaţie arheologică”, de o importanţă capitală. Este
momentul în care „Limbajul se retrage din mijlocul fiinţelor pentru a
intra în vârsta lui de transparenţă şi neutralitate”. (op. cit.,
pag. 70) Limbajul nu mai este văzut ca un efect exterior al gândirii, ci
exprimă însăşi gândirea, astfel încât este descoperită o
similitudine (legea semnelor = legea lucrurilor) în întemeierea cuvântului care
nu mai leagă, în mod nemijlocit, un nume cu un lucru. Analizele ulterioare
asupra limbajului vor evoca această suprapunere datorită structurii,
care a apărut după ce a intervenit ruptura între asemănarea
lucrurilor şi cuvinte prin puterea „proprie reprezentării de a se
reprezenta pe ea însăşi” (op. cit., pag. 81), doar: reprezentarea,
iniţial, a fost globală. „În epoca clasică, ştiinţa
pură a semnelor reprezintă discursul imediat al semnificatului”
(ibidem), cuvintele reprezentând spaţiul reprezentării dar se
reprezintă la rândul lor în timp. De exemplu, soluţia lui Foucault
constă în reîntoarcerea la analizele structurale ale „finitudinii” oarecum
prin cele două ştiinţe umane recunoscute: psihanaliza şi
etnologia care se află într-o corelaţie fundamentală,
reflectând: „dubla articulare dintre istoria indivizilor şi
inconştientul culturilor, precum şi dintre istoricitatea acestora
şi inconştientul indivizilor…” (op. cit., pag. 391) preconizând
reîntoarcerea culturii la natură şi nu înălţarea naturii la
cultură.
Text şi subtext în analiza disursului
filosofic
Dacă,
în actualitate, a fi semnifică a fi relaţionat,
marcându-se interrelaţionările civilizatorice şi
interconexiunile culturale în plan psiho-social, a analiza un limbaj
înseamnă a te situa într-un plan (auto)referenţial al
limbajului. Acesta pare a fi traiectul interpretărilor care
circumscriu atât perspectivele analitice asupra limbajului, până la cele
care cuprind întemeierea, valabilitatea şi competenţa limbajului ca
discurs logico-gramatical, semantic ori pragmatic. Paradigma
referinţei şi autoreferinţei este specifică
analizelor lingvistice contemporane deoarece vizează întemeierea
limbajului ca unitate purtătoare de sens, semnificaţii şi
simboluri culturale şi/sau de civilizaţie. Este important de semnalat
faptul că unităţile purtătoare de sensuri, de
semnificaţii şi simboluri care stabilesc premisele fundamentale ale
înţelegerii şi interpretării unui limbaj fac trimitere la
unităţi relaţionate de judecăţi, la text şi
discurs şi nu la unităţile minime-individualizate
(cuvinte-noţiuni) sau la unităţile minime-acceptate
(propoziţii-judecăţi). Este depăşit astfel planul
referinţei sintactico-semantice şi pragul referinţei
semantico-pragmatice. Referinţa sintactico-semantică a fost un
atribut al dezvoltării înţelegerii cuvintelor-judecăţi ca
temei al relaţionării subiect-obiect în care temeiul de adevărul
viza premise necesar-universale. Această primă referinţă
lega un nume (un cuvânt) cu un obiect din realitate. Corespondenţa era
univocă şi reală, pe de o parte, iar, ca şi abordare
critică extinsă până la întemeierea semiologiei, devenea
biunivocă şi nominală. În acest ultim caz, cuvintele leagă
un concept cu o imagine acustică. Referinţa semantico-pragmatică
a constituit un prag al înţelegerii funcţiilor propoziţionale,
în condiţiile în care, odată cu Frege se încerca păstrarea
aceluiaşi temei al adevărului care însă nu mai avea validitate
fizică ci trebuia să devină o certitudine matematică. Se
fac diferenţieri între sensul şi semnificaţia unui cuvânt pentru a se descoperi pragurile
esenţiale ale (auto)referenţialităţii limbajului. Astfel,
apare şi ideea întemeierii atomilor logici (Russell, B.), ale
enunţurilor fundamentale care nu mai au nevoie de nici un temei în
demonstrarea adevărului sau validităţii lor. Însă,
deşi formal se vorbeşte despre existenţa lor, la nivel empiric
sau pozitivist nu se găsesc criterii pentru identificarea lor. Pentru a fi
întemeiate enunţurile fundamentale trebuie să fie demonstrate printr-o
metodă exterioară lor. Deci adevărul sau validitatea atomilor
sau al enunţurilor elementare al cuvintelor sau al propoziţiilor
trebuie demonstrată prin ceva exterior limbajului. Filosofia
analitică găseşte un criteriu unic dar vag: propoziţiile
elementare pot fi arătate sau indicate, dar nu dă nici un exemplu de
astfel de propoziţie. Ulterior, pentru a se depăşi această
paradigmă în studiul limbajului se face trimiterea nu la enunţuri
elementare ci la unităţi mai mari de judecată, la fraze sau
discurs. Astfel, problematica înţelegerii şi interpretării unui
text indică o specificitate de tip retoric în care sunt abordate
însăşi condiţiile de posibilitate ale constituirii
înţelegerii şi interpretării. Ca urmare studiile semiologice
şi semiotice asupra limbajului se dezvoltă prin introducerea timpului
textual la care se face trimiterea: ca unităţi anterioare
constituirii textului (virtuale) sau ulterioare (discursive) necesare
interpretării lui.
În acest
sens, Umberto Eco interpretează semioticile textuale din punctul de vedere
a două tendinţe pe care le numeşte teorii textuale din prima
şi din a doua generaţie. Realizează o delimitare între două
tendinţe: prima viza o atitudine „extremistă şi activ polemică
faţă de lingvistica frazei (şi, mai mult, a codului)” (Eco 1991, pag. 34) şi o a doua
generaţie, de „fuziune suplă” între sistemul structurat al limbii
care precede orice discurs şi un discurs sau text produs de o limbă
deja vorbită. Se pune în balanţă controversa reală care
există între teoria codurilor sau a competenţei enciclopedice
(sistemul de coduri interconexe – potenţiator de actualizări
discursive) şi teoria teoria regulilor de generare şi de interpretare
a actualizărilor discursive. Această controversă este
depăşită de către Umberto Eco prin introducerea a două
studii care analizează atât contextul cât şi circumstanţele
interpretării textului. De fapt, atât contextul cât şi
circumstanţele intepretării textului vizează posibilităţi
abstracte ca un cod să semnifice şi să fie interpretat
diferit în funcţie de conexiunile pe care le face cu alţi termeni ai
aceluiaşi sistem semiotic (cazul codului) sau cu circumstanţele de
enunţare. Circumstanţele de enunţare sunt analizate prin
circumstanţe co-ocurente (pe care le vedem ca fiind sincronice) şi
co-textuale (pe care le interpretăm ca fiind diacronice)). În acest moment
este evaluat mobilul strategiilor textuale prin justificarea conceptului de
enciclopedie sau tezaur. Astfel, pentru a înţelege un text sunt necesare
cunoaşterea regulilor gramaticale. Dar enunţurile nu se
interpretează numai prin analiza semantică a termenilor izolaţi
(dă-mi-l prin dă/mi/l) gramatical. Enunţurile trebuie privite ca
interpretări semantice prin care se analizează termeni izolaţi
ca sisteme de interacţiuni orientate către text. Se trece de la
analiza în formă de dicţionar la analiza în formă de
enciclopedie (op. cit., pag. 37) a unui Sistem Semantic Global. Enciclopedia
este cea mai apropiată de nivelul codului, de contexte diferite şi de
ocurenţe co-textuale. Este necesar să se vorbească despre un nou
concept specific cititorului model: cel de competenţă
enciclopedică la care se ajunge prin ideea de semem (text virtual) şi
prin care descoperim Sistemul Semantic Global. „Un text, aşa cum apare în
suprafaţa (sau manifestarea) sa lingvistică reprezintă un
lanţ de stratageme expresive, care trebuie să fie actualizate de
către destinatar”.(op. cit. pag. 80) Dar, textul este „incomplet” deoarece
trebuie actualizat prin: competenţă gramaticală (sintactică
a dicţionarului); postulate de semnificat (termenul de dicţionar, în
sine, este incomplet); implicitări semantice (există o infinitate a
interpretării unui text, infinitate pe care Peirce a argumentat-o) ceea ce
îl face şi pe Eco să concluzioneze: „Textul este întreţesut cu
non-spus”. (cf. Ducrot, 1972,
după Eco, op. cit., pag. 81)
Totuşi, în mod real prin explicitarea semantică se descrie paradigma
cititorului care se află în faţa unui text. El „explicitează,
din ceea ce rămâne din punct de vedere semantic inclus sau implicitat, doar
ceea ce-i foloseşte”. (Eco,
op. cit., pag. 124) Decide unde trebuie să oprească procesul de
interpretare nelimitată. Prin topic, prin scenarii şi
reprezentări sememice rezultă cooperarea cititorului. Întrebarea care
se naşte vizează găsirea modului în care un text (infinit
potenţial) generează doar strategiile pe care şi le-a propus.
Acest non-spus poate fi depăşit prin soluţia unor „lecturi
critice” prin care se poate ajunge la o interpretare a propriilor proceduri
interpretative (op. cit., 194). Rezultă un „hors text” ca produs al unor
strategii textuale autoreferenţiale. Topicul este un instrument
metatextual (o schemă abductivă propusă de cititor) iar fabula
este o parte a conţinutului textului (structură semantică, schema
fundamentală a naraţiunii, logica acţiunilor, sintaxa
personajelor). Prin topic şi prin fabulă trebuie descoperită
strategia textuală. Strategia textuală trece de nivelul intrigii, a
poveştii aşa cum este ea povestită. Ea face posibilă descoperirea
lumilor posibile. „O lume posibilă este un construct cultural”. (op. cit.,
pag.178) Problema identităţii devine la Eco o problemă a
identificării persistenţei unui ceva prin stări de lucruri
alternative (problema kantiană a constanţei obiectului). Prin identitate
se conturează un topic textual. Principiul identităţii (şi
modus ponens) ca adevăr logic necesar este definit ca o condiţie metalingvistică „de
constructibilitate a matricilor de lumi....condiţia de posibilitate a unei
structuri de lume”. (op. cit., pag. 202-203) Dar Eco se opreşte în acest
moment şi, retrăgându-se imediat, dezvoltă numai interpretarea
lumii fabului, doar „textul în ansamblul lui nu este o lume posibilă; el
este o porţiune din lumea reală şi cel mult o maşină
de produs lumi posibile: aceea a fabulei, acelea ale personajelor fabulei
şi acelea ale previziunilor cititorului.” (op. cit., pag. 233)
Ultimele
judecăţi descriu un altruism limitat specific studiilor care nu
reuşesc să întemeieze referinţa unui text, deoarece
autoreferinţa, ca nucleu tare, este incertă. Putem să remarcăm
faptul că tocmai aceste condiţii metalingvistice sunt cele
hotărâtoare pentru înţelegerea şi pentru interpretarea unui
text. Banalitatea acceptării sau relativizării principiului
identităţii a fost cea care a dat naştere interpretărilor
circumstanţiale şi înţelegerilor contextuale ale unui text.
Tocmai condiţia metalingvistică a
autoreferenţialităţii principiului identităţii a fost
cea care a dat naştere structurilor
fundamentale ale condiţiilor de posibilitate ale apariţiei unui text
şi ale înţelegerii şi interpretării ulterioare a acestuia.
Sunt trei situaţii care descriu posibilitatea de a te raporta la
autoreferinţa principiului identităţii şi care sunt
utilizate în mod constant: cea în care A=A în mod absolut/general, A=A în mod
temporal/istoric şi A=A în mod virtual/acronologic.
Retorica
discursului
Dacă în
antichitate conceptul de discurs a fost
plasat în domeniul retoricii clasice contemporan acest concept este
situat în domeniul studiului de text, în analiza frazei, ca unitate
semnificativă. În analiza secvenţelor discursive frazele, odată
cu Emile Beneventiste, dobândesc puterea de interpretare elementară, în
detrimentul propoziţiilor, sau cuvintelor. Criteriul care a fundamentat
această premisă indică faptul că cele mai importante sunt relaţiile
integrative şi nu cele distribuţionale. „Un semn este în mod
firesc funcţie de elementele sale constitutive, dar singurul mijloc de a
defini aceste elemente drept constitutive este acela de a le identifica în
interiorul unei unităţi determinante, unde ele îndeplinesc o
funcţie integrativă”. (Beneventiste
1966, pag.125)
Contemporan,
discursul este ceea ce face omul ca potenţă prin întrebuinţarea
verbului, fiind unul dintre modalităţile cele mai sigure de
comunicare prin utilizarea unor secvenţe de enunţuri lingvistice cu
sens, fiind o procedură generativă care „formează sistematic”
obiectele la care se referă (Foucault,
M. 1971) spre deosebire de conceptele clasice: ideologie, gen.
Discursul
are prin sine însuşi o structură sistematică fiind, până la
urmă descrierea şi explicarea producerii ca structură, al
cărui produs final este textul. Sau, precizând şi mai mult, discursul
reprezintă ancorarea în situaţia de enunţare „a gândi
înseamnă a mânui semnele limbii”, aşa cum arăta şi Ęmile
Benveniste în lucrarea Problčmes de linguistique générale (pag. 74,
1966), spre deosebire de povestire printr-un ego,hic,nunc – eu/tu, aici/acolo,
azi/mâine, ceea ce reflectă pe deplin forţa acestuia, atotputernicia
discursului, trebuinţa de înţelegere a frazei ca unitate semantică,
care îşi arată unitatea prin discurs.
Ricoeur, P.,
în Metafora vie (1981) descrie patru trăsături fundamentale
ale acestuia:
1.
orice discurs este un eveniment dar
se lasă înţeles ca sens (interpretând limbajul logic, Ricoeur, P.
încearcă să fixeze şi referinţele acestuia, astfel încât
precizează faptul că există sens pentru că există un
acelaşi sens, ceea ce justifică temeiul oricărei abordări
de tip hermeneutic);
2.
există în orice discurs o
funcţie identificatoare şi o funcţie predicativă (îl ancorează
în demersul platonic care justifică în istoria umanităţii
„împletirea” dintre un nume şi un verb);
3.
structura actelor de discurs
presupune aspectul locuţionar şi ilocuţionar precizate de
către J.L.Austin, ca o structură în care se combină un caracter
de tip comportamental-acţional (locuţionar) cu un caracter de tip
persuasiv (ilocuţionar), Ricoeur neglijează însă componenta
prelocuţionară – contextuală argumentată de către J
.L. Austin;
4.
discursul este semantic prin
conceptele de sens şi de referinţă, astfel încât, numai la
nivelul frazei luată ca un tot putem deosebi ceea ce este spus de obiectul
spunerii.
Semantica
discursului se ocupă de relaţia dintre semn şi lucrurile
denotate, adică, în cele din urmă de relaţia dintre limbă
şi lume; iar referinţa discursului, percepută pe bună
dreptate ca un fenomen dialectic, vizează referinţa la realitate, pe
de o parte, şi referinţa la locutor, pe de altă parte (aici în
analiza lui Ricoeur găsim implicit studiul descripţiilor lui Russell
prin care limbajul obiect se diferenţiază de metalimbaj).
Aşadar,
temeiul relaţiilor discursive este redat de structura sintagmatică în
cadrul căreia, spre deosebire de cea paradigmatică specifică
analizelor de ordin semiotic-sintactic, conceptual de metaforă este
elementul esenţial. Metafora este percepută ca un discurs median care
face legătura între cuvinte şi fraze prin potenţialitatea
concluziei unei confruntări dintre predicaţie şi devenire.
Rezumând,
discursul are un caracter sintetic, şi ultim argumentativ din punct de
vedere semantic, la nivelul frazei. Această ultimă idee este
întemeiată prin argumentul conform căruia, semnul trimite la alte
semne în imanenţa unui sistem, pe când discursul se referă la lume,
la lucruri. Pentru a diferenţia vizualizarea discursului de premisele
iniţiale ale considerării lui în câmpul retoric, Ricoeur
accentuează şi mai mult indicând faptul conform căruia prin
intermediul scrierii discursul dobândeşte o triplă autonomie
semantică: „în raport cu intenţia locutorului, cu receptarea de
către auditorul iniţial, cu circumstanţele economice, sociale,
culturale ale producerii sale”, devenind „condiţia devenirii text” (1995,
pag. 28) interpretative.
Concluzionând, prin multiplicarea surselor de
informare, prin relaţionarea şi umanizarea comunicării umane
textul este interpretat la nivel sistematic-elementar şi procesual,
totodată. Un text exptimă un discurs prin comunicare. Textul nu mai
este un singular şi nu mai aparţine autorului lui ci devine un indice
de raportare la lume. Prin această ancorare în lume (Heidegger numea un
fragment al Daseinului ca aruncare în lume cu
consecinţele care se nasc : de libertate şi de
interpretare) textul devine discurs al umanităţii. Cu toate consecinţele
culturale care îi dau viaţă. Cu toate efectele meta-textuale şi
prototipice care definesc, până la urmă, o civilizaţie sau o
cultură reală.
Bibliografie
Barthes, Roland, 1978, La parole intermédiare, Paris, Éditions du Seuil.
Beneventiste, Emile, 1966, Problčmes de linguistique générale, Paris, Éditions Gallimard.
Călinescu, Matei, 1995, Cinci feţe ale modernităţii, Bucureşti, Editura
Univers.
Derrida, 1972, La
pharmacie du Platon, in Dissémination,
Paris, Éditions du Seuil.
Domenach, J.,M., 1987, Enquete sur les idées contemporaines, Paris, Éditions du Seuil.
Dufrenne, Mikel, 1971, Pentru om, Bucureşti, Editura Politică.
Eco, Umbero, 1991, Lector
in fabula. Cooperarea interpretativă în texte narative,
Bucureşti, Editura Univers.
Focault, Michael, 1966,
Les mots et le choses, Paris, Éditions Gallimard.
Focault, Michael, 1971, L`ordre du discours, Paris, Seuil.
Francastel, Pierre, 1971, Figura şi locul. Ordinea vizuală a Quattrocento-ului,
Bucureşti, Editura Univers.
Habermas, Jurgen, 2000, Discursul filosofic al modernităţii,
Bucureşti, Editura All.
Lyotard, Jean-Francois, 1989, Condiţia postmodernă, Bucureşti, Editura Meridiane,
Pârvu, Ilie, 2000, Filosofia
comunicării, Bucureşti, Facultatea de Comunicare şi
Relaţii Publice „David Ogilvy”, SNSPA.
Peirce, Charles, 1990, Semnificaţie şi acţiune, Bucureşti, Editura
Humanitas.
Popper, Karl, 1974, Epistemologia
fără subiect cunoscător, în vol. Epistemologie – orientări contemporane, Ed. Ilie Pârvu,
Bucureşti, Editura Politică.
Ricoeur, Paul, 1981, Metafora
vie, Bucureşti, Editura Univers.
Ricoeur, Paul, 1995, Eseuri
de hermeneutică, Bucureşti, Editura Humanitas.
Starobinski, Jean, 1985, Textul şi interpretul, Bucureşti, Editura Univers.
Weber, Max, 1993, Etica
protestantă şi spiritul capitalismului, Bucureşti, Editura
Humanitas.