6MAriusCucu2005

Compatibilităţi cioraniene

cu viziunea lui H.G.Gadamer

despre

experienţa temporală aferentă artei

Marius Cucu

Alături de perspectivele conferite prin structurile elaborate ale cosmologiei şi gnoseologiei, se evidenţiază un alt plan aferent spiritualităţii umane în care se manifestă tendinţa de integrare şi omologare conceptuală a temporalităţii, o altă zonă de cercetare a timpului şi de profundă experimentare a valenţelor sale, zonă ce-şi defineşte centrul şi subiectul fundamental drept arta şi frumuseţea spre care ea tinde neîncetat. Acest plan, postulat drept estetică, asimilează în dimensiunea sa problematica temporalităţii într-un constant raport cu experienţa umană a trăirii şi percepţiei formelor artisticului.

Despre valenţele şi profundele consecinţe ale unui astfel de raport gândirea lui Hans-Georg Gadamer se pronunţă decisiv constituindu-se într-un alt reper primordial pentru cerecetarea analitică asupra integrării problematicii timpului în sfera creaţiei şi interogării umane, sfera în care, alături de cosmologie şi gnoseologie, estetica ocupă una dintre poziţiile prioritare. La începutul analizei sale, Gadamer aşează interogarea asupra dimensiunii sărbătorii precum şi demersul identificării trăsăturilor definitorii pentru aceasta. Ce este, prin urmare, sărbătoarea şi care poate fi raportul său fundamental cu timpul?

O primă şi fundamentală caracteristică pe care Gadamer o surprinde ca aparţinând sărbătorii este respingerea fermă a singurătăţii individuale şi înlocuirea acesteia cu întovărăşirea, comuniunea.Spre deosebire de alte activităţi sociale în care oamenii conlucrează împreună dar sunt separaţi de condiţia şi statutul lor, statut ce-i individualizează prin determinarea precisă a atribuţiilor fiecăruia, în sărbătorire se manifestă o strângere împreună a fiinţelor umane sub spectrul unei comuniuni dinamice şi pătrunse de tensiunea vieţii. Aici se între-vede o a doua trăsătură a sărbătorii, capacitatea sa de sustragere a spiritului omenesc de la ritmul şi măsura firească impusă prin efortul cotidian. Participarea la sărbătoare impune, în consecinţă, stoparea înscrierii şi aderării constante a omului la dimensiunea profană a lumii. Această pierdere a individualităţii celui participant la sărbătoare în deplinătatea comuniunii alături de ceilalţi, coincide, din perspectiva gândirii lui Gadamer, cu depăşirea timpului firesc şi proiecţia într-o zonă temporală inedită, aferentă sărbătorii.[i]

O astfel de proiecţie nu implică anularea personalităţii individuale ci, transfigurarea acesteia pe fundalul revelaţiei apartenenţei la un Tot universal, unitatea sacră în interiorul căreia,aşa cum surprinde şi Mircea Eliade, prin analizele sale asupra experienţelor de natură mistică, contrariile sunt abolite iar conştiinţa extaziată.[ii]

Sărbătoarea asimilează spiritul uman ca o totalitate omogenă, drept unitatea ce exclude fragmentarea în momente distincte, în clipe succesive ce urmează dinamica unui sens constant. În cadrul sărbătoririi, spiritul uman este desprins de contextul spaţio-temporal firesc, context care susţine singurătatea individualităţii, şi dobândeşte capacitatea de a ,,zăbovi” întru comuniune cu ceilalţi asupra momentului evocat de sărbătoare.

Pentru Gadamer, survenirea acestei ,,zăboviri” se identifică cu un proces de suspensie a timpului firesc, cu negarea caracterului ,,disponibil” şi ,,calculabil” al temporalităţii în care îşi dezvoltă extensia cotidianitatea. Sărbătoarea deţine în cadrul dimensiunii sale spaţio-temporale, propriul ritm temporal şi coordonate specifice ale fiinţării sale, coordonate ce nu coincid cu reperele şi cadrele lumii profane. A fi proiectat într-o astfel de inedită regiune ontică şi a rezona cu măsura structurilor sale înseamnă, din prisma viziunii lui Gadamer, a sărbărtori în mod autentic. Pentru acest gânditor, însă, cea mai înaltă sărbătoare pe care spiritul uman o poate experimenta este reprezentată de fenomenul trăirii artistice.

Aşezat în faţa unei creaţii de artă, sufletul omenesc ce se deschide spre dimensiunea acesteia se întâlneşte cu o ,,unitate organică” ce gravitează doar în jurul propriei sale naturi, o structură elaborată şi întemeiată ferm în sine care deţine propriul său univers. Integrarea în ritmul impus de timpul acestei structuri permite atingerea şi pătrunderea semnficaţiei primordiale a operei respective, retrăirea tensiunii artistice a creatorului şi experimentarea poziţionării în paradigma spre care deschide creaţia respectivă. Temporalitatea specifică operei de artă este, pentru Gadamer, replica finită a eternităţii la nivelul spiritului uman, reflectarea veşniciei în cadrele conferite de rezonanţa creaţiei ce aspiră neîncetat spre idealul frumuseţii.[iii]Un astfel de timp inedit nu poate fi interpretat din prisma reperelor oferite de experienţa derulării temporale fireşti,de pe poziţiile succesiunii echilibrate a clipelor. Aici prezentul, trecutul sau viitorul se dovedesc irelevante în raport cu esenţa trăirii artistice,trăire a cărei temporalitate specială poate fi definită doar ca un prezent sui generis.[iv]

Compatibilitatea vizunii cioraniene asupra timpului cu perspectiva filozofică a lui H.-G.Gadamer rezidă în acceptarea comună a posibilităţii desprinderii spiritului uman de fluxul temporalităţii fireşti, de ritmul cotidian al timpului istoric. Spre deosebire de Gadamer, însă, Cioran înţelege proiecţia extra-temporală drept rezultanta unui proces dramatic al experienţei individualităţii proprii,experienţă concretizată la nivelul angoasării, solitudinii sau a stării de respingere şi negare în raport cu oportunităţile lumii.

Note