GiambattistaVICO:

triada şi ciclicitatea istoriei

Tănase SÂRBU

Nevoia de înţelegere a lumii produsă de om este satisfăcută prin cercetarea acestei lumi, precum şi prin recitirea şi interpretarea lucrărilor cu mare relevanţă umanistică şi euristică pe termen lung. Întrucât o astfel de lucrare este şi aceea elaborată şi publicată la începutul secolului al XVIII-lea de Giambattista Vico (1668-1744) (1), în cele ce urmează prezentăm două procedee metodologice propuse de autor: triada şi ciclicitatea istoriei.

Vico a elaborat Ştiinţa nouă în două variante, ambele purtând amprenta iluminismului european incipient. Autorul s-a confruntat cu dificultăţi atât în publicarea, cât şi în acceptarea lucrării de lumea savantă a timpului. Lucrarea a intrat în circuite culturale după ani de dezbateri, polemici şi completări susţinute chiar de autorul însuşi, apoi şi de către tot mai numeroşii susţinători ai corelaţiei dintre particular şi general, repetabil şi irepetabil în istoria omului.

Filosoful italian a redactat cu talent o scriere care, nu numai prin stil, dar şi prin diversitatea disciplinară de informaţii, incită spiritele dedicate umanisticii să aprofundeze înţelegerea din interior a omului şi a lumii sale. El a împletit cercetările erudite cu elaborări de instrumente metodologice potrivite pentru investigarea fenomenelor cultural-istorice. Printre acestea, un rol important l-au avut triadele şi ciclurile istorice din evoluţia formaţiunilor sociale ale popoarelor şi a unor componente importante ale lor, cum sunt moravurile, drepturile, guvernările, jurisprudenţa, autoritatea, fenomenele de limbaj şi altele.

Evocarea înţelesurilor metodologice ale triadei şi ciclicităţii istoriei din opera vichiană poate stimula noi sugestii interpretative la evenimentele de tip ricorso din istoria recentă a lumii şi a ţării noastre.

Triada şi ciclicitatea, concepte metodologice în ştiinţele omului

Pe măsura maturizării ştiinţelor omului se constituie şi instrumentele metodologice ale acestora, care sunt, până la urmă, scheme reflexive despre procedurile optime ale cercetării într-o disciplină sau într-un grup mai larg, respectiv, în majoritatea ştiinţelor despre om şi societate. G.Vico a propus şi a supus la probe multidisciplinare astfel de scheme în prima epocă postrenascentistă de afirmare a istoriei, filologiei, poeticii şi logicii informale, ştiinţelor juridice şi filosofiei. Sistemul său de gândire conţine multe teme de metodologie a ştiinţelor omului. Dintre acestea, împletirea metodei empirico-inductive cu îndemnul lui Bacon cogitare videre (a cugeta este a vedea) (§ 359) cu metafizica platoniciană a ideilor, mai curând, decât cu filosofia cartesiană. În locul logicii scolastice a schemelor silogistice consacrate în formule mnemotehnice Vico prefera figurile topicii şi ale discursului practic bazat pe cuvântul oral sau scris, pe sentinţe poetice (§ 353), pe etimologiile limbilor clasice (§ 354), tradiţii (§ 356), antichităţi (§ 357) şi alte evenimente ale istoriei certe (§ 358).

Vico a împletiti pluralismul viziunilor despre om şi societate răsfrânt asupra metodologiilor cu preocupări pentru stabilirea unor metodologii unificatoare, a căror eficacitate rezolutivă a fost pusă mereu în dezbatere. Căci, oamenii şi naţiunile pe care ei le alcătuiesc la un moment dat au, pe lângă numeroase trăsături comune, şi o serie de diferenţe izvorâte din condiţiile geografice, genetice şi etnice sau din „accidente istorice” care se aşează ca nişte „stigmate” pe fiinţele lor. Filosoful a relevat mai mult elementele comune din evoluţia popoarelor, iar printre acestea el nu a găsit „vârsta de aur” a egalităţii tuturor oamenilor, ci mai curând o epocă legată de inventarea agriculturii. Aşa se face că Vico identifica „aurul” cu grâul şi cu operaţiile adiacente obţinerii lui, extrapolate la scară cosmică. Latinii, scria el, au numit Saturn (de la a satis „semănături”) a doua planetă ca mărime a sistemului nostru planetar (§ 73).

În prelungirea punctului de vedere mai sus amintit stă şi observaţia corelativă simţului comun, potrivit căreia naţiunile se supun, ca şi oamenii individuali, legilor intuitive ale viului, influenţate de cele ale neviului şi de legile sociale. Această observaţie stă şi ea drept suport empiric la conceptele metodologice de triadă şi ciclicitate istorică.

Triada este consacrată în cultura occidentală de practici specifice populaţiilor care o produc, cam tot aşa cum în Orient, mentalitatea chineză are înrădăcinat numărul cinci. (2, p.118)

În consonanţă cu filosofia socială şi istorică la care a ajuns după laborioase cercetări, G.Vico a decis să rezume istoria ideală şi eternă în trei vârste (zei-eroi-oameni) care se derulează în cercuri, se amestecă şi se repetă, redate prin enunţul corso e ricorso .

Corso („cursul” istoriei) este ciclul de dezvoltare a popoarelor prin cele trei vârste: a zeilor, a eroilor şi a oamenilor. Deoarece vârsta zeilor şi vârsta eroilor au aceeaşi bază gnoseologică a cunoaşterii „fantastice”, iar vârsta a treia este marcată de raţiune, cursul popoarelor se poate reduce doar vârsta fantasiei (a imaginaţiei sub forma poeziei) şi a raţiunii (a judecării şi argumentării sub forma filosofiei) (1,p.37, passim).

Ricorso („re-cursul” istoriei) este revenirea sau repetarea (prin regresiune,adesea) a unor stări existente în primele două vârste, concretizate fie prin existenţa „oamenilor uriaşi” apăruţi după potop (cei trei urmaşi ai lui Noe:Cham, Iafet şi Sem), fie a ciclopilor şi eroilor homerici, călăuziţi precumpănitor de simţuri.

În diferite locuri din lucrare, Vico s-a referit la două tipuri de „barbarii”: una iniţială, mai puţin obscură, a popoarelor fără legi, fără alfabet şi fără religie evoluată, ci numai cu obiceiuri necioplite cum ar fi ghicirea viitorului după tunete şi fulgere, după zborul acvilelor lui Jupiter sau după mişcarea astrelor (§ 62), din antichitate, şi cealaltă apărută prin ricorso, mai greu de descifrat, fiindcă amestecă ceea ce este primitiv cu ceea ce inovează religia prin creştinism, filologie şi filosofie din mileniul epocii feudale (§ 1074 passim). Ciclicitatea barbariei, atrăgea atenţia Vico, constă în identitatea de sensuri a cuvintelor care denumesc lucrurile din cele două barbarii (§ 1075). Noi constatăm că astfel de cuvinte şi practici revin mereu, până în istoria recentă a diferitelor popoare.

În primele două vârste popoarele vorbesc limba mută a gesturilor, a hieroglifelor şi apoi a stemelor. Ele rezolvă cu armele diversele litigii (§ 1052). De-abia odată cu vârsta a treia limbajul s-a perfecţionat pe linia discursivităţii orale şi scrise, jurisprudenţa a înlocuit dreptul forţei cu forţa dreptului instituit de marii legiuitori antici, după care au apărut şi constructorii de metafizici cuplate atât cu doctrine etico-politice tot mai raţionale (marii clasici ai filosofiei antice greceşti, Socrate, Platon şi Aristotel), cât şi cu religia creştină fără egal în cultura universală a omenirii tocmai datorită unei reuşite sinteze realizată cu filosofia.

La sfârşitul antichităţii s-a reîntors barbaria prin distrugerea oraşelor (§ 525) şi prin transformarea locuitorilor în argaţi ai învingătorilor(§ 1037). Când limba latină ca nou mijloc de comunicare nu era stăpânit corespunzător de autorităţi şi de oamenii de rând, se revenea la limba gesturilor şi a stemelor.

În evul mediu s-au reluat hoţiile (§ 1053), represaliile (§ 1054), sclavia (§ 1055) şi alte fenomene adiacente. Violenţele, prădăciunile, omorurile au obligat pe unii oameni să ceară adăpost la episcopii şi stareţii mânăstirilor, care se dovedeau a fi ceva mai blânzi, şi aşa s-au născut feudele (§ 1056), deosebirile dintre feudali şi vasali, dintre „clientela” şi vasali sau dintre stăpâni şi slugi (§ 1060). Slugile erau obligate să-şi exprime „omagiul” faţă de principe, care se mai numea şi „baron”, adică ceva echivalent cu „eroii grecilor” şi cu „viri” latinilor (§ 1061). Au revenit statutele de „patroni”, adică de „stăpâni” (1062) şi de „chezaşi” (§ 1064), s-au format din nou proprietăţile precare (§ 1070) ale săracilor asupra unor pământuri cerute prin rugăminţi.

Vico a făcut o observaţie psiho-sociologică importantă şi pentru înţelegerea prezentului, şi anume că „Barbaria, cu violenţele ei, înlătură orice încredere în celălalt şi nu îngăduie legăturile cu cei din jur (…) (subl.ns.)”. (§ 1071)

Să mai reţinem că Vico a fost pasionat de prezentarea realităţilor socio-umane prin intermediul descrierilor etimologiilor termenilor caracteristici scrierilor rămase de la medievali, comparate mereu cu cele rămase de la antici. Adesea, el comitea erori sau exagerări prin acordarea de sensuri fanteziste pentru unii termeni. Cu toate acestea, metoda etimologică rămâne într-adevăr o cale importantă pentru a dovedi că istoria se repetă, mai ales în ceea ce priveşte violenţele distructive.

Vico nu poate fi contrazis în evidenţa consacrată de el drept „principii” că societatea omenească are la bază căsătoria, înmormântarea şi religia, adăugând apoi şi cele trei forme de proprietate asupra bunurilor mobile şi imobile (bonitară,quiritară şi civilă) (§ 600-602), trei forme de guvernare (aristocratică, democratică şi monarhică) reluate mereu, până astăzi.

Din motive de sinteză şi din nevoia de sistemicitate, Vico a redat cursul istoriei popoarelor prin cele trei vârste combinate şi redenumite mereu. Astfel, de la natura poetică marcată de imaginaţie s-a trecut la natura eroică bazată pe credinţa în originea divină a omului, şi de aici la natura omenească inteligentă, bazată pe conştiinţă, raţiune şi datorie (§ 916-918). Din cele trei naturi s-au născut trei tipuri de moravuri: primele erau marcate de cucernicie religioasă, secundele erau dominate de indignare şi de mânie iar ultimile puneau în prim-plan datoriile cetăţeneşti (§ 919-921) (3). Cele trei moravuri se prelungesc în trei feluri de drepturi naturale şi tot atâtea feluri de state civile, guvernări sau republici: divine şi oraculare, eroice şi aristocratice, limitate doar de semnele auspiciilor, şi omeneşti, bazate pe egalitatea în faţa legilor (§ 922-927). Pentru a comunica cele trei feluri de lucruri menţionate, precum şi relaţiile dintre ele, oamenii au folosit trei tipuri de limbi şi de caractere alfabetice: limba divină mentală cu hieroglife; limba eroică a armelor corelată cu universali fantastici personificaţi (de exemplu, vitejia redată prin Ahile şi înţelepciunea reprezentată de Ulise); limba articulată a popoarelor exprimând caracterele lor comune prin cuvintele-gen purtătoare de noţiuni mai abstracte (§ 928-936). Iar justificarea fiecărei limbi se face prin trei feluri de jurisprudenţe, care antrenează trei feluri de autorităţi, numite cu aceiaşi termeni de divin, eroic şi uman. Autorităţile se sprijină pe argumente divine, de stat sau naturale, în cadrul judecăţilor divine, obişnuite sau omeneşti, desfăşurate în timpuri religioase, eroice, marcate de multă susceptibilitate şi a timpurilor civilizate.

Se poate spune că la Vico triada este o schemă factorială mai mult descriptivă decât explicativă a istoriei popoarelor. Scopurile explicative sunt susţinute nu prin prin triade, ci prin argumente despre „originile” terestre ale omului şi ale societăţii, prin desprinderea sa de lumea animală odată cu instituţiile căsătoriei, a formelor de proprietate şi a diferenţelor de clasă socială, prin inventarea şi perfecţionarea scrierii, crearea oraşelor şi a statelor.

Tendinţele constante de a susţine că gândirea este mai importantă decât expresia ei, că spiritul este mai important decât materia iar raţiunea este superioară simţurilor, fac parte din paradigma culturii occidentale clasice asimilată destul de fidel şi de Vico, chiar dacă lucrarea sa este presărată şi cu delimitări critice faţă de ideile lui Descartes, Bodin, iusnaturalişti.

După critica raţiunii pure de pe poziţiile raţiunii practice realizată de Kant jumătate de secol mai târziu, ideile lui Vico au revenit în metodologia modernă prin filosofia hegeliană a dreptului, a istoriei, a religiei şi a spiritului, din primele decenii ale secolului al XIX-lea. Hegel, acest ultim mare enciclopedist al culturii occidentale, nu a dat prea mare importanţă Ştiinţei noi vichiene, deoarece şi-a propus să elaboreze el una, care să dureze indefinit.Nădejde spulberată de cursul şi recursul istoriei contemporane.

Hegel a consacrat triada în binecunoscuta sa metodă dialectică de cercetare şi de prezentare a unor interacţiuni şi interdependenţe, cum sunt cele dintre abstract şi concret, dintre general/universal şi particular, în cadrul schemei potrivit căreia, punerea tezei (afirmaţia) implică antiteza (negaţia) iar prin sinteză (negarea negaţiei) se revine la punctul iniţial, dar pe o altă treaptă.

Finalul Logicii hegeliene lămureşte destul de concis cum trebuie înţeleasă preferinţa sa pentru triadă: „Întrucât însă acel prim negativ e deja al doilea termen, cel socotit ca al treilea poate fi socotit şi ca al patrulea, şi astfel, în loc de a considera forma abstractă ca triplicitate sau triadă, ea pote fi luată ca cvadruplicitate; negativul sau diferenţa este în felul acesta numărată ca o dualitate. – Al treilea sau al patrulea termen e, în general, unitatea primului şi celui de-al doilea moment, unitatea nemijlocitului şi a mijlocitului. Că acest al treilea sau al patrulea termen este această unitate, precum şi faptul că întreaga formă a metodei este o triplicitate sau o triadă, nu constituie decât latura superficială exterioară a modului cunoaşterii.(V, 344 ) ”(subl.ns.) ( 4, pp. 837-838 )

Traducătorul român al Logicii hegeliene, D.D.Roşca, sublinia că pentru corecta înţelegere a triadei hegeliene trebuie să se ţină seama şi de condiţiile sociale şi ideologice în care a trăit filosoful, de structura sa sufletească, de modul personal de exprimare, precum şi de contradicţia fundamentală a filosofiei hegeliene, aceea dintre metoda dialectică şi năzuinţa sa de a construi un sistem filosofic cu valoare universală de adevăr. Preveniţi astfel, ne asigurăm împotriva absolutizării oricărei scheme triadice a istoriei, pentru a o folosi atât cât este necesar pentru apropierea alternată de îndepărtarea corespunzătoar de obiectul cunoaşterii ( 5, pp. 97-140 ).

Seriile de trei termeni preconizate de Vico pentru elaborarea unei istorii ideale indică o realitate socio-culturală esenţializată, care facilitează analiza şi înţelegerea ei într-o primă formă. Este meritoriu pentru autor că, deşi a criticat o altă schemă metodologică, aceea axiomatico-geometrică propusă de R.Descartes, el nu a făcut total abstracţie de ea, ci a folosit-o pentru elaborarea Ştiinţei noi de redare a evoluţiei popoarelor prin împletirea repetabilului cu irepetabilul.

Dintre evaluările mai recente evocăm un manual de metodologie a istoriei de la începutul anilor 70 ai secolului XX. Aici se sugera ca proiectul lui Vico să fie corelat cu cel propus de marchizul Condorcet (1743-1749) către sfârşitul secolului al XVIII-lea: elaborarea ştiinţei despre om după model matematic (6, pp.67-68). Evaluări şi mai recente ale gândirii sociale clasice tind să acorde preferinţă proiectului metodologic vichian de a prezenta istoria prin cicluri şi triade (7).

Conceptul triadei a fost redefinit în cadrul unui „nou discurs al metodei” iniţiat de Ştefan Lupaşcu la mijlocul secolului XX ( 8, pp. 277-288 ), extins până la domeniile psihologiei, sociologiei, eticii şi politicii (9). Reconstrucţia sa avea la bază nu teoriile, ci noile experienţe ştiinţifice care au revoluţionat înţelegerea lumii în secolul XX. Lupaşcu susţinea că aceste experienţe infirmă existenţa unui al treilea moment al devenirii dialectice – sinteza, care înseamnă moarte -, şi confirmă caracterul permanent dual-antagonist-contradictoriu al existenţei şi cunoaşterii umane. Diada şi dualismul erau asociate de filosof cu retroacţiunea cibernetică a sistemelor. El năzuia, totodată, să completeze devenirea cu fiinţa, trimiţând la afectivitatea prezentă ca o „graţie smintită” (10,p.71), care nu se lasă prinsă de raţiunea discursivă, fiind translogică.

Prin urmare, conceptul metodologic al triadei nu funcţionează ca o cheie universală de formulare şi soluţionare a problemelor social-umane. Triada se multiplică în tetradă, pentadă, etc., ori se simplifică în diadă, în funcţie de tipul problemei cercetate, de tipul de modele folosite în analiza ei reuşită, precum şi de alţi factori obiectivi şi subiectivi ai cercetării. Ceva asemănător se întâlneşte şi în conceptul de ciclicitate a istoriei.

Ciclicitatea se corelează cu reprezentarea istoriei ca proces repetabil şi periodic, ale cărui origini şi finalităţi temporale sunt redate tot în mod analogic: fie comparaţia cu cele trei vârste ale omului (copilăria, tinereţea şi bătrâneţea), frecvent practicată şi de G.Vico, fie analogiile cu marile cicluri cosmice, cu cele ale civilizaţiei sau cu valurile mării (în scrierile lui Toffler).

Spaţial, istoria societăţii umane îşi înmulţeşte locurile de origine prin noile descoperiri arheologice. Deocamdată, în şcoli este continuată şi completată povestea că undele ciclice ale istoriei încep în zonele sudic-orientale ale Pământului (Asia şi Africa), se continuă în Extremul Orient şi în Mediterana, de aici în întreg spaţiul european, iar de cincisute de ani se tot extinde peste Atlantic, în „lumea nouă” a americanilor, aflată în contacte directe cu Orientul asiatic. Un nou ciclu ar putea să reînceapă tot în Orient, dacă nu ar fi şi alte experienţe încercate de om numai în ultima jumătate de secol. Una dintre aceste experienţe ţine de lansarea primului sputnic, care a deschis noile aventuri odiseice ale cuceririlor cosmice. Altă experienţă trimite la Inteligenţa Artificială a calculatoarelor şi roboţilor, care poate fi pusă în relaţie şi cu medicina transplanturilor de organe, cu clonările de animale, cu criogenia şi cu experienţele para-normale ale diverselor secte de mistici, astrologi, psihologi. Am putea numi toate acestea „cicluri ale dez-mărginirii omului” spre zonele rezervate până acum fiinţelor existente în spaţiile dintre om şi divin (îngerii cu patru feţe, serafimii cu şase aripi şi heruvimii cu mulţi ochi). Mişcările în aceste spaţii, însă, sunt condiţionate şi de credinţe dogmatic-religioase, susţinute şi de anumite concepţii filosofice, de practici ocultiste sau astrologice etc.

Aşa cum am menţionat mai sus, G.Vico a susţinut ciclicitatea în istorie îndeosebi în ultimile două cărţi ale eruditei sale scrieri despre evoluţia naţiunilor. Deoarece în mai multe rânduri filosoful a identificat ciclicitatea cu „drumul în cerc parcurs de naţiuni”, trebuie să precizăm că nu este vorba despre binecunoscutul cerc al geometrilor ca un loc geometric al punctelor dintr-un plan egal depărtate de un punct fix din acel plan, numit centrul cercului, nici despre cercul vicios al logicienilor (de exemplu idem per idem), nici de forma de organizare a unor activităţi de către oameni legaţi prin preocupări comune, ci de corespondenţa şi de succesiunea într-o ordine constantă şi uniformă a cauzelor şi efectelor din cadrul principalelor componente ale vieţii sociale (§ 915). Astfel, pedepsele se succed de la cele foarte crude (jupuirea şi ruperea în bucăţi de viu a oamenilor, spânzurarea la stâlpul infamiei, pedeapsa cu moartea) specifice societăţilor din primele vârste, la altele mai blânde, pe măsură ce evoluţia socială se apropie de starea raţională a popoarelor (§ 1021).

La vârsta eroică şi apoi în evul mediu se obişnuia ca oraşele cucerite să fie dărâmate fără milă, iar locuitorii lor transformaţi în turme de sclavi ai învingătorilor, prin restrângerea drastică a unor drepturi statornicite deja: căsătoria legitimă, proprietatea quiritară (dobândită pe calea armelor) sau civilă, dreptul de a face testament, drepturile de moştenire şi altele (§ 1023).

Istoria jurisprudenţei romane arată, însă, că s-au elaborat şi legi contrare actelor de violenţă; că forţele private se contopeau în forţa publică pe calea folosirii unor simboluri, cum au fost „nodul fictiv” şi „mancipaţiunea (adică un act legitim) simbolică”, o serie de cuvinte solemne sau simularea forţei (§ 1032). Întrucât toate acestea au fost realizate prin folosirea unor măşti (persona) sau a unor steme de familie care reuneau mulţi oameni, l-au făcut pe Vico să susţină că dreptul roman antic a fost multă vreme asemănător unui „poem grav” şi a unei „poezii severe” (§ 1037).

În bună tradiţie iluministă, care valorizează superior raţiunea bazată pe concepte tot mai generale şi mai abstracte, Vico a susţinut că gândirea juridică veche a făcut progrese atunci când a surprins mai bine „eternitatea legilor” în formulări cum sunt: cessante fine legis, cessat lex, adică atunci cînd scopul legii încetează să existe, însăşi legea încetează să mai acţioneze; tempus non est modus constituendi vel disolvendi iuris, adică timpul nu produce şi nu anulează drepturile. Un corolar al acestor propoziţii este enunţul că, toate drepturile care au existat, există şi vor exista în lume sunt doar modificări ale puterii avute de primul om şi ale dreptului de proprietate asupra pământului, pe care el l-a exercitat asemena unui principe al neamului omenesc (§ 1039).

După legiuitori au apărut filosofii. Dintre aceştia, Socrate a elaborat prin inducţie noţiunile universale abstracte, Platon s-a înălţat la ideile supreme, care nu pot fi decât de la Dumnezeu, iar Aristotel a dat definiţia legii ca voinţă lipsită de patimi şi a susţinut că dreptatea stă deasupra celorlalte virtuţi. Tot el a susţinut că justiţia particulară este distributivă (socială) fiindcă distribuie onorurile şi sarcinile în proporţie geometrică şi devine corectivă prin acordarea pedepselor conform proporţiei aritmetice. Inventând legea talionului (de la talis, de acelaşi fel), mai susţinea Stagiritul, Pitagora şi-a micşorat din măreţia sa de creator şi lider de şcoală cu funcţii complexe (§ 1042).

Datorită acestor realizări notabile, peste circa patru sute de ani creştinismul cu morala sa a putut să-şi aproprie gândirea filosofilor păgâni. Pe de altă parte, s-a produs şi un grav ricorso al barbariei. Vico, însă, a rămas optimist, încredinţat că fiecare moment de cruzime constituie o premisă pentru o orânduire mai bună (1,p.37).

Hegel susţinea că, atât metoda de cunoaştere se desfăşoară ca un cerc al căutării regresive a începutului şi al determinării mai departe progresive a lui (4,V,350), cât şi ştiinţa ca atare, unde, datorită pluralităţii ei, se derulează ca un „cerc de cercuri, fiindcă fiecare membru singular, fiind animat de metodă, este reflectarea-în-sine care, în timp ce se reîntoarce în început, este totodată şi începutul unui nou membru. Fragmentele acestui lanţ sunt diferitele ştiinţe, dintre care posedă un înainte şi un după sau, pentru a vorbi mai precis, posedă numai pe înainte, iar concluzia sa indică pe al său după ” (4,V, 351).

Epistemologia genetică a anilor 50 din secolul trecut, susţinută de elveţianul J.Piaget şi colaboratorii, a concretizat cu multe date ideea dispunerii în cerc a ştiinţelor şi a cunoştinţelor din fiecare ştiinţă.

La rândul lor, metodologii istoriei (6, p.407) vorbesc despre periodizările ciclice ale istoriei, care au legături cu mitul eternei reîntoarceri ( apokatastasis ) din gândirea veche. Periodizarea ciclică o include pe cea spiralieră. Împreună cu periodizarea direcţionată şi periodizarea neregulată, periodizarea ciclică face parte din periodizările realiste ale istoriei, mult mai frecvente decât periodizările convenţionale, deoarece exprimă convingerea mai răspândită că societatea omenească are la bază evoluţia legică de la o formaţiune (orânduire socială) la alta.

Periodizările ciclice ale istoriei au în vedere perioade mai mari de timp şi teritorii mai largi. Mai rar, ele se folosesc şi pentru redarea fluctuaţiilor ciclice ale producţiei, consumului sau ale altor procese sociale.

Euristici istorico-sociale

Conceptele de triadă şi ciclicitate istorică, încadrate şi într-o concepţie filosofică antrenantă, pot îndeplini funcţii euristice valoroase pentru înţelegerea cursului şi re-cursului luat de istoria socială a popoarelor europene, care, în anul 1989, aproape în mod neaşteptat, s-au decis să părăsească comunitatea ideologică, politică şi economică impusă de Armata Roşieîn anii 1944-45, să-şi afirme autonomia şi să se alăture treptat popoarelor euro-nord-atlantice. Pentru că, acestea din urmă reprezintă principala forţă de modernizare în pas cu mersul istoriei deoarece: menţin un vechi şi durabil curs istorico-social ascendent, cel puţin pe linia cunoaşterii lumii (apărat şi de G.Vico în Ştiinţa nouă) ; înfăptuiesc reforme potrivite pentru socializarea proprietăţilor şi a capitalurilor, pentru îmbunătăţirea legislaţiilor, a instituţiilor politice favorabile dezvoltării şi cooperării pe multiple planuri; acceptă ca mijloace de comunicare „limbi comunitare” care coagulează poporul european cu o formaţie culturală şi cetăţenie supranaţională; promovează pe toate palierele vieţii sociale principiile guvernărilor democratice, verificate practic atât de principalele naţiuni mediteraniene, cât şi de către cele din centrul şi Nordul continentului.

Vorbim despre „euristici istorico-sociale” deoarece, între popoarele şi statele care după 1989 revin la cursul normal al istoriei, se menţin multe deosebiri istorice şi sociale chiar şi după cei 5o de ani de „egalizare” a nivelurilor de dezvoltare, în cadrul celor două megainstituţii Est-comunitare dirijate de liderii guvernelor de la Moscova (Pactul de la Varşovia şi CAER).

Fiind o parte a metodologiei invenţiei şi descoperirii, euristica se afirmă acolo unde diversitatea istorică şi social-culturală sunt întreţinute şi stimulate. Or, pentru aceasta trebuie valorizată mereu libertatea. Valorizarea se poate exprima şi prin propoziţii problematice. Iar problema libertăţii şi situaţia problematică în care ne pune mereu libertatea (sub formă de dificultăţi, obstacole şi contradicţii) necesită căutarea de soluţii şi căi de rezolvare.Concis spus:euristica.

Plecând îndeosebi de la problemele matematicii, cu aproape jumătate de secol în urmă G.Pólya a propus „euristica rezolvării problemelor” , care implică şi metoda lui „ghiceşte şi verifică”, dar şi elaborarea de planuri şi de programe (planuri mai exacte) (11), stăpânirea unei gândiri disciplinate, arta de a pune întrebări. Destul de aproape de această euristică a fost K.R.Popper şi colegii săi mai tineri de la London School of Economics şi alte universităţi: R.Dahrendorf şi I.Lakatos. Cu toţii îndemnau (cam la fel cu scepticii antici) de a respinge dogma, monopolul unui grup, a unei ideologii sau a unui sistem şi de a fi deschişi către schimbare, către „societatea deschisă”, dezordonată, antagonistă, inconfortabilă, dar nobilă prin angajarea către necunoscut prin repetate încercări şi greşeli (12,pp.26-27) .

Evenimentele istorico-sociale cu adevărat surprinzătoare de la sfârşitul secolului XX, care stimulează euristici istorico-sociale corespunzătoare, au fost revoluţiile din toamna-iarna anului 1989 din ţările socialiste europene şi revoluţiile din Vest soldate cu „moartea (clinică,n.ns.) a social-democraţiei” (13,p.28).

Deşi au dus la acelaşi rezultat, şi anume „ciudata moarte a socialismului”, revoluţiile din ţările socialiste se şi deosebeau destul de mult între ele, încât se vorbea nu despre o singură „revoluţie antisocialistă din Est”, ci despre „cinci tipuri de revoluţii în Europa de Est: poloneză, maghiară, germano-cehă, bulgară şi română” (13, p.23). Corespunzător, putem vorbi şi despre tot atâtea euristici istorico-sociale.

R.Dahrendorf îl tot cita pe Timothy G.Ash. O dată pentru că a creat termenul de „refoluţie” pentru reformele venite de sus ca răspuns la cererile de revoluţie venite de jos la Varşovia şi la Budapesta, şi a menţinut termenul de revoluţie pentru evenimentele de la Praga, Berlin şi Bucureşti. (12, p.9). Altă dată îl cita pe acelaşi istoric englez cu pertinenta sa remarcă: „ Ideile cărora le-a sosit timpul sunt vechi, familiare, bine verificate (ideile noi sunt cele cărora le-a trecut timpul)” (12,p. 26).

Remarca realistă a lui M.Duverger că „Numai în România o răscoală populară a dus la un război civil, scurt dar sângeros.” (13, p.15), ne încurajează să susţinem încă o dată că euristicile istorico-sociale de la noi au fost şi rămân marcate de o distructivitate şi o barbarie sporită faţă de ţările din jur. Aşa s-a ajuns şi la acel „nou ev mediu” profeţit de N.Berdiaev mai recent şi de Vico cu 280 de ani în urmă, care s-a reinstalat agresiv la sate şi în agricultură printr-o reprivatizare nedreaptă a pământului fără uneltele de muncă. În viaţa politică „barbaria reîntoarsă” este resuscitată prin clientelismul tot mai extins, prin baroni locali şi alte „majestăţi” de restitutio in integrum, în detrimentul altor semeni care se afundă în mizerie şi sărăcie nedreaptă prin şomaj prelungit, muncă la negru şi alte înşelătorii.

Propuse cu 280 de ani în urmă, conceptele de triadă şi ciclicitate în istorie continuă să sprijine înţelegerea vieţii sociale, deoarece atât la G.Vico, cât şi la filosofii care i-au urmat, până astăzi, aceste concepte şi nenumărate altele pe care le evocă au avut şi vor avea un referent constant: omul.

NOTE

1. G. Vico, Ştiinţa nouă precedată de Autobiografie. Studiu introductiv, traducere şi indici de Nina Façon. Note de Fausto Nicolini şi N.Façon. Editura Univers, Bucureşti, 1972, 823 p. Majoritatea trimitirelor la această lucrare se fac prin indicarea paragrafelor şi mai rar a paginilor care conţin informaţia vizată.

2. G .W. F. Hegel, Prelegeri de filosofie a istoriei. Traducere de P.Drăghici şi R.Stoichiţă. Editura academiei, 1968.

3. Peste mai bine de jumătate de secol Im.Kant a pus bazele deontologismului său.

4. G. W. F. Hegel, Ştiinţa logicii. Traducere de D. D. Roşca. Editura Academiei, Bucureşti, 1965

5. D. D. Roşca, Însemnări despre Hegel. Editura ştiinţifică, Bucureşti, 1967

6. J. Topolski, Metodologia istoriei. Traducere de A.Ţapu. Editura ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1987

7. R. F. Auxier, Imagination and Historical Knowlwdge in Vico: A critique of L.Pompa`s Recent Work. În Humanitas,Volume X,No. 1,1997

8. Ş. Lupaşcu, Experienţa microfizică şi gândirea umană. Traducere, studiu introductiv şi note de V.Tonoiu. Editura şiinţifică, Bucureşti, 1992

9. Ş. Lupaşcu, Universul psihic. Sfârşitul psihanalizei. Traducere şi studiu introductiv de V.Sporici. Institutul european, Iaşi, 2000, pp. 24-29

10.Ş.Lupaşcu, Logica dinamică a contradictoriului. Traducere selectivă V.Sporici.Editura politică,Bucureşti,1982

11.În filosofia ştiinţei, conaţionalul lui Pólya, I.Lakatos a înlocuit modelul teoriilor rivale al lui Popper cu “programul de cercetare ştiinţifică “. Acesta este format din nucleul tare al afirmaţiilor acceptate şi două euristici: una negativă, care stabileşte că părţile nucleului nu trebuie abandonate în favoarea anomaliilor, şi cealaltă pozitivă, care constă într-un cod de comportare a savanţilor faţă de anomalii.

12.R.Dahrendorf, Reflecţii asupra revoluţiei din Europa. Într-o scisoare ce ar fi urmat să fie trimisă unui domn din Varşovia. Traducere de Marina Sandu. Humanitas, Bucureşti, 1993

13.M.Duverger, Europa de la Atlantic la Delta Dunării. Traducere din limba franceză de P.Miclău. Omegapres, Bucureşti 1991